Managementul modern

„Esenţ a managementului este un set de abilită ţ i, tehnici ş i discipline prin care

complexitatea ş i specializarea sunt transformate î n acţ iuni ş i rezultate, prin intermediul

organiză rii.”

Definiţ ia de mai sus pare a fi mai simplă decâ t este de fapt. Peste tot î n lume, sectorul

public î ncepe să preia tehnicile ş i practicile managementului modern utilizate î n sectorul

privat. Î nsă acest proces, transferul tehnicilor din sfera privată î n cea publică, nu este uş or

nică ieri. Uneori, acest lucru î nseamnă schimbarea unor structuri ş i metode consacrate î n timp

ş i î ntotdeauna există argumentul că firmele private trebuie să treacă testul pieţ ei (profitul), î n

timp ce testul sectorului public este o problemă mai complicată. Ş i sectorul public trebuie să

treacă un fel de „test al pieţ ei”, care ia forma disputei politice pentru putere, exprimată parţ ial

prin voturile câ ş tigate datorită realiză rilor Guvernului. Nu este totuş i acelaş i lucru. Diferenţ a

apare clar câ nd vorbim despre ră spundere ş i despre formele diferite ale acesteia, aplicabile

organizaţ iilor private ş i celor publice. Vom detalia această problemă î ntr-o etapă ulterioară.

Adoptarea metodelor managementului modern este un proces dificil, dar necesar, de

aceea continuă î n pofida dificultă ţ ilor. Guvernele trebuie să facă faţ ă unei complexită ţ i din ce

î n ce mai mari ş i unei nevoi tot mai acute de specializare a personalului pentru a gestiona ş i

rezolva probleme noi. Administraţ ia clasică, guvernată de un set de acte normative specifice

nu mai este adecvată pentru acest scop. Î nsă, aş a cum vom vedea, nu este nici redundantă,

depă ş ită.

ADMINISTRAŢ IE Ş I MANAGEMENT PUBLIC 􀀗 1/2003

Administratori ş i manageri

Un element conceptual care î ncetineş te procesul introducerii managementului modern

î n sectorul public se referă la diferenţ a dintre administratori ş i manageri. La prima vedere,

î nainte de implementarea orică rei abordă ri manageriale, se presupune că aceste două roluri

sunt de fapt acelaş i lucru. Poate că managerii au la dispoziţ ie ceva mai multe tehnici statistice

sau reguli decizionale strategice, dar asta este tot. Acest punct de vedere este complet greş it.

Î ntre managerii din sectorul public ş i administratori există diferenţ e majore ş i fundamentale,

care se referă la logica abordă rii, la punctul de pornire (judecă ţ ile de valoare iniţ iale), la stil, la

metodele de lucru ş i la rezultate. Vom aborda des acest subiect, explorâ nd diferenţ ele,

deoarece este un mod foarte bun de a î nţ elege problemele ş i dificultă ţ ile schimbă rii, ale

trecerii de la metodele clasice ale organiză rii ş i managementului sectorului public, la

abordarea modernă.

Deocamdată, voi spune doar că administratorii î ş i desfă ş oară activitatea î ntr-un cadru

ierarhic ş i legal strict, care stabileş te cu mai multă sau mai puţ ină exactitate cine sunt ş i ce pot

face. Ei administrează această legislaţ ie, o pun î n aplicare dacă este posibil ş i, î n cazul î n care

obţ in rezultate, acest lucru se datorează efortului lor de a spori respectarea legii. Această

abordare se apropie de idealul statului dezinteresat, care acţ ionează ş i administrează legea fă ră

pă rtinire, este just, chiar dacă nu este î ntotdeauna corect sau eficace.

Managerii ş i activitatea lor nu sunt definite prin ierarhie sau lege î n acelaş i fel.

Activitatea managerilor î nseamnă crearea organiză rii ş i proceselor pentru obţ inerea

rezultatelor. Adesea, acestea sunt moduri de organizare ş i procese temporare, create pentru

obţ inerea unui anumit rezultat. Managerii utilizează diverse tipuri de acorduri, formale ş i

informale, ş i nu depind de autoritate, ci de stimulente ş i motivarea intrinsecă a celorlalţ i

participanţ i î n acest proces. Munca î n echipa ş i negocierea continuă a proceselor ş i

scopurilor sunt caracteristici obiş nuite ale acestui univers managerial. Ambele elemente ar fi

considerate anormale ş i suspicioase de că tre administratori.

Rezumâ nd: un administrator bun este caracterizat prin justeţ e, pe câ nd un manager

bun este caracterizat prin eficacitate. O î ntrebare interesantă: ce tip preferaţ i; dacă preferaţ i

managerul eficace, cum poate acesta să fie ş i just? Multe dintre conceptele pe care le vom

explora se referă la ră spunderea pentru acţ iuni ş i rezultate – deoarece aceasta este logica

care justifică activitatea managerilor.

Crearea ră spunderii

Una dintre tehnicile managementului este crearea ră spunderii, deoarece este motorul

pentru obţ inerea performanţ elor. Dacă oamenii se simt cu adevă rat responsabili, acţ ionează;

dacă nu ră spund cerinţ elor î ntr-un mod adecvat, î nseamnă că sistemul ră spunderii care a fost

adoptat este necorespunză tor sau chiar absent. Legea ş i administrarea legii reprezintă o formă

de ră spundere, dar care, deş i este puternică, este foarte limitată. Mai general, managerii

creează ră spunderea prin obţ inerea unui acord î ntre toţ i cei implicaţ i, care se referă la:

scopuri,

obiective specifice,

ADMINISTRAŢ IE Ş I MANAGEMENT PUBLIC 􀀗 1/2003

mă surarea adecvată a rezultatelor ş i impactului acestora,

procese de evaluare anterioară ş i posterioară,

feed-back pentru schimbarea ş i î mbună tă ţ irea activită ţ ii lor.

Aceasta este forma de contract, indiferent dacă este î ncheiat formal sau informal, ş i

creează baza pentru tragerea la ră spundere a oamenilor pentru rezultatele specifice ş i pentru

asumarea responsabilită ţ ii de a realiza obiective superioare.

Spre deosebire de lege, această metodă de obţ inere a rezultatelor nu este predefinită.

Nu există nici un tipar specific. Este un sistem de diagnosticare a problemelor, dar ş i de

rezolvare a acestora. Aş adar, nu presupune că liderii sunt atotş tiutori ş i sunt capabili să

î nţ eleagă totul apriori. Unele lucruri pot fi descoperite pe parcurs ş i incluse î n procesul de

soluţ ionare a problemelor.

Libertatea de acţ iune

Acest sistem al ră spunderii nu poate funcţ iona decâ t dacă există libertatea de acţ iune.

Acest lucru este î nsă mult mai dificil de obţ inut î n sectorul public, deoarece acesta acţ ionează

după reguli ş i principii diferite. Cu toate acestea, poate fi gă sită o soluţ ie, dacă se doreş te

acest lucru.

Din discuţ iile cu manageri din sectorul public din toată lumea a reieş it faptul că aceş tia

trebuie să aibă acces la cinci tipuri de resurse, pentru a avea libertate de acţ iune. Cele cinci

resurse sunt:

􀂃 financiare,

􀂃 umane,

􀂃 materiale,

􀂃 informaţ ionale,

􀂃 autoritate.

Dacă accesul la aceste resurse este prea limitat, managerii nu pot fi traş i la ră spundere

pentru rezultate, iar sistemul ră spunderii descris mai sus va fi un eş ec.

Î n sectorul privat, managerii dispun de o piaţ ă pentru toate aceste resurse, cu excepţ ia

ultimei, care reprezintă modul î n care administraţ ia publică î ş i exercită controlul asupra

sectorului privat. (Piaţ a autorită ţ ii este mai bine cunoscută sub numele de corupţ ie.) Î n

sectorul public nu există o piaţ ă î n sensul clasic, există î nsă agenţ ii centrale ale statului care

distribuie aceste resurse î n toată sfera publică pe baza altor principii. Ajungem astfel „î n

miezul” problemei.